A trecut o lună de când viața noastră s-a schimbat. De când Carla a venit pe lume și ne-a completat familia. O lună în care am învățat să respirăm în 4, să ne găsim ritmul, să ne privim altfel și să iubim mai mult decât credeam posibil.

Mă uit în urmă și, sincer, mi se pare incredibil cât de natural a fost totul. Mi-am imaginat că va fi greu, că vom fi copleșiți, epuizați, poate chiar copleșiți de haos – și da, sunt și momente de oboseală sau de confuzie, dar, per total, a fost mult mai ușor decât ne așteptam. Nu pentru că totul merge perfect, ci pentru că ne-am lăsat duși de val, cu răbdare și blândețe.

🧸 Tudor, frate mai mare

Tudor ne-a uimit. Este un copil cald, blând, cu o curiozitate sinceră și o doză neașteptată de răbdare. Îi vorbește Carlei pe un ton atât de gingaș, o mângâie pe cap, o pupă dimineața și înainte de somn, vine să ne spună când plânge sau când „vrea în brațe la mami”. Își ia rolul de frate mai mare cu o seriozitate jucăușă.

Sigur, sunt și momente în care simte nevoia să fim doar noi 2, el cu mine. Mai ales seara, când e obosit și mă vede cu Carla în brațe. Nu o face cu răutate, ci cu o tristețe tăcută, care spune tot. Și atunci ne reamintim: el a fost bebelușul nostru până ieri. Acum trebuie să împartă – timpul, brațele, atenția, iubirea.

Încercăm să-l ținem aproape, să-l implicăm, dar și să-i oferim momente doar pentru el. Îl luăm în brațe cât putem, îl ascultăm, îl lăsăm să simtă tot ce simte. Am citit acum ceva timp ceva care mi-a rămas în minte: gelozia nu e un semn de slăbiciune – e dovada iubirii lui pentru noi și a dorinței de a nu pierde ceva ce avea doar pentru el.

Carla e liniștită și dulce. Se adaptează încet-încet la ritmul nostru de viață, iar eu mă simt mai pregătită decât prima dată. Mai conectată la mine, mai puțin presată să fac „totul bine” și mai deschisă să mă las dusă de fluxul acestor zile intense, dar magice.

Ne organizăm din mers. Uneori cu planuri, alteori cu improvizații. Învățăm ce funcționează pentru noi. Ne trezim noaptea, bem cafea dimineața cu ochii pe jumătate deschiși și râdem la glumele lui Tudor, care simte deja că el e „cel mare” din casă.

💛 Ce am învățat în această lună

Am învățat că inimile noastre se dilată, că iubirea nu se împarte, ci se multiplică. Că nu e nevoie de perfecțiune ca să fim bine – ci de conectare, răbdare și iertare. Că și noi, ca părinți, avem nevoie de încurajare, somn și timp împreună, chiar dacă pe bucățele.

Și mai ales, am învățat să ne uităm la viața în 4 nu ca la o provocare, ci ca la o binecuvântare.

Scriu acest articol ca să nu uit. Ca să păstrez undeva, nefiltrat, cum a fost începutul acestei noi etape. Pentru mine, pentru noi, pentru copii – când vor fi mari. Pentru toate mamele care își dau voie să simtă totul: de la oboseală la bucurie pură. Așa a fost prima noastră lună în 4.