Ca orice copil de aproape 3 ani, Tudor trece printr-o etapă în care vrea să simtă că are control asupra a tot ce se întâmplă în jurul lui.
Nu vrea să plece din parc.
Nu vrea să se îmbrace.
Nu vrea să mănânce.
Nu vrea… și uneori nici nu știe exact de ce.
Pentru mine, ca mamă, aceste momente sunt o adevărată provocare. Nu pentru că nu înțeleg ce se întâmplă, ci pentru că mă pun față în față cu propria mea răbdare. Cu nevoia de a-mi aminti, din nou și din nou, că Tudor nu „face așa” ca să mă enerveze, ci pentru că încearcă să învețe cum funcționează lumea.
E perioada în care copiii testează limitele, în care descoperă că pot spune „nu”, în care au nevoie să simtă că vocea lor contează. Și atunci, datoria noastră este să fim acolo – fermi, dar blânzi.
Ferm, nu înseamnă dur
Am învățat în timp că fermitatea nu are nicio legătură cu tonul ridicat.
Fermitatea adevărată vine din calm, din siguranța cu care spui „nu”, din coerența mesajului și din încrederea că tu, ca părinte, știi ce este mai bine pentru copilul tău.
O situație banală de zi cu zi:
„Înțeleg că vrei biscuiți. Nu îți pot cumpăra acum, dar ce putem face este să mergem acasă să facem clătite.”
Pare o frază simplă, dar în spatele ei se află toată esența educației blânde:
- Îi arăți copilului că îl asculți și că îi validezi dorința („înțeleg că vrei biscuiți”),
- Îți menții limita („nu îți pot cumpăra acum”),
- Oferi o alternativă pozitivă („putem face clătite acasă”).
Copilul simte că este văzut și auzit, dar și că există o regulă clară de care te ții. Așa învață, încet-încet, că limitele nu sunt împotriva lui, ci îl ajută să se simtă în siguranță.
Blândețea nu înseamnă să cedezi
Uneori, tindem să confundăm blândețea cu renunțarea la limite. Dar a fi blând nu înseamnă să spui „da” la orice, ci să spui „nu” într-un mod care nu rănește.
Blândețea înseamnă să îl iei în brațe pe copilul care plânge pentru că nu vrea să plece din parc și să-i spui:
„Știu că îți place mult aici. E greu să pleci când te distrezi. Dar acum mergem acasă, pentru că urmează cina.”
Fără țipete. Fără „dacă nu vii acum, te las aici!”.
Doar prezență, empatie și consecvență.
Nu e întotdeauna ușor. Sunt zile în care răbdarea se subțiază, în care lacrimile lui apasă pe butoanele mele și mă simt tentată să cedez doar ca să se oprească plânsul. Dar de fiecare dată când reușesc să rămân calmă și fermă, știu că îi ofer lui Tudor ceva mult mai valoros decât o victorie de moment: siguranță.
Cum arată fermitatea cu blândețe în viața de zi cu zi
- Când nu vrea să se îmbrace, îi ofer două opțiuni: „Vrei bluza roșie sau pe cea albastră?”
(Îi dau ocazia să aleagă, dar în cadrul unei limite clare.) - Când nu vrea să plece din parc, îl anunț din timp: „Mai stăm 5 minute, apoi plecăm acasă.”
(Îi ofer predictibilitate, iar trecerea e mai ușoară.)
Toate aceste mici momente construiesc în timp relația noastră. Îl învață că poate avea încredere în mine, că sunt acolo să-l ghidez, nu să-l controlez.
Fermitatea cu blândețe e o alegere conștientă
Nu vine natural mereu. Necesită practică, răbdare și multă conștientizare.
Dar cu fiecare situație dificilă, învăț că nu trebuie să aleg între iubire și limite. Ele pot coexista frumos.
Fermitatea îl ajută pe copil să se simtă în siguranță.
Blândețea îl ajută să se simtă iubit.
Împreună, creează o bază solidă pentru relația părinte – copil. Una bazată pe respect, încredere și conectare.
Ca și concluzie, fermitatea cu blândețe este, în cele din urmă, un mod de a crește împreună cu copilul tău.
Nu despre putere, ci despre relație.
Nu despre control, ci despre încredere.
Și, mai ales, despre iubirea care pune limite fără să rănească.
